Unde se termina “a fi cel mai bun” si unde incepe “a fi perfect”? Brené Brown in cartea “Curajul de a fi vulnerabil” explica diferenta dintre perfectionism si auto-perfectionare.
Atunci cand vrei sa devii mai bun in ceea ce faci (adica esti preocupat de auto-perfectionare) esti centrat pe propria persoana si pe propria evolutie, dezvoltare. Plus ca fiecare greseala este o ocazie sa inveti.
Perfectionismul are legatura cu parerea altora si ne impiedica sa fim vazuti asa cum suntem cu adevarat. In esenta este o incercare de a obtine aprobarea celorlalti, iar aceasta preocupare de a le face altora pe plac provine din copilarie cand am fost laudati pentru performante, realizari, premii sau note, nicidecum pentru ceea ce eram.
Perfectionistul pune pret pe ceea ce gandesc sau cred ceilalti, satisface mereu asteptarile altora, este preocupat sa le faca pe plac si sa le arate ca merita aprecierea lor. O astfel de atitudine predispune la rusine, vinovatie si critica.
“Daca arat perfect si fac totul perfect, pot sa evit sau sa minimalizez suferinta pe care mi-o provoaca rusinea, precum si faptul de a fi judecat sau blamat de ceilalti”, pare sa gandeasca perfectionistul.
Brené Brown atentioneaza ca aceasta este o atitudine defensiva si este o piedica in calea reusitei, nicidecum cheia catre succes. Teama de esec, de a face greseli, teama de a nu fi la inaltimea asteptarilor celorlalti ii limiteaza unei astfel de persoane posibilitatea de a profita de toate oportunitatile si de a incerca lucruri noi.
In plus, dorinta de a atinge perfectiunea coreleaza cu depresia, anxietatea si dependenta. Dependenta de ceilalti, evident!
Iar intoarcerea catre sine pare sa fie cheia diminuarii efectelor perfectionismului. O cercetare publicata recent in revista PLOS arata ca sentimentul compasiunii fata de propria persoana poate diminua din tendintele depresive ale perfectionistilor. Iar acest lucru este valabil atat pentru adolescenti, cat si pentru adulti.
blogul de psihologie 